Ezitarea parintilor duce la tirania copiilor

Un copil excesiv de răsfăţat îi exasperează deseori pe părinţi şi pe cei din jur cu pretenţiile lui nejustificate. Cum s-a ajuns aici? În “culisele” acestui comportament teatral se ascunde dorinţa copilului de a testa toleranţa şi răbdarea părinţilor. Copilul intră în jocul “cine deţine controlul” şi atentează la a-şi însuşi putere şi control (în relaţia cu părintele). El îşi forţează de fapt părintele să fie mai ferm şi, clar, să-l determine pe acesta să-şi exercite controlul, care îi revine de drept, fără să ezite.

Sunt părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte adulţi în miniatură, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia să negocieze, să se justifice în faţa copilului pentru decizia luată. Este ca şi cum şi-ar refuza dreptul la control. Şansele de a se face ascultat de către copil sunt minime.

Nevoile copilului nu sunt aceleaşi cu ale adultului. Ca adulţi, vi se pare corect să aveţi dreptul de a contesta o decizie, dar greşiti dându-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastră. O situaţie obişnuită în care părintele nu deţine controlul este bine cunoscută: copilul nu merge la culcare pentru că vrea să se uite în continuare la desene animate (deşi stă de două ore în faţa televizorului). “Gata! De ajuns cu televizorul! Mergi să dormi! E târziu!” Copilul parcă nici nu aude şi continuă să stea în faţa televizorului. E un moment în care e nevoie ca părintele să se facă ascultat. Ar fi o greşeală ca părintele să nu insiste şi să amâne confruntarea pentru mai târziu. Să presupunem că se întâmplă asta. După alte 20 minute, se aude din nou vocea părintelui, ce se simte dator să-i reamintească “neascultătorului” că e târziu: “Hai odată! A trecut de ora 21! Mergi să dormi! De ajuns pentru astăzi.”, dar nu “îndrăzneşte” să închidă televizorul, pentru că…, nu-i aşa? “Trebuie să fii într-adevăr rău la suflet dacă îţi mâhneşti copilul, refuzându-i plăcerea de a se uita la desene animate”. E o situaţie nesemnificativă, veţi spune. Dar, repetându-se astfel de situaţii, în care părintele e dispus să cedeze, să tergiverseze, să amâne, copilul devine treptat, fără să vă daţi seama, “îndărătnic” şi vă epuizaţi nervos într-o luptă ce pare fără sfârşit. Riscaţi să vă prindeţi de bună voie în capcana indulgenţei. Lăsându-vă pradă tentaţiei de a abandona situaţiile în care e cazul să fiţi ferm, sfârşiti prin a vă insecuriza şi mai mult copilul.[…]

Sursa: Ziarul Lumina

 

You can leave a response, or trackback from your own site.