Ezitarea parintilor duce la tirania copiilor

Un copil excesiv de răsfăţat îi exasperează deseori pe părinţi şi pe cei din jur cu pretenţiile lui nejustificate. Cum s-a ajuns aici? În “culisele” acestui comportament teatral se ascunde dorinţa copilului de a testa toleranţa şi răbdarea părinţilor. Copilul intră în jocul “cine deţine controlul” şi atentează la a-şi însuşi putere şi control (în relaţia cu părintele). El îşi forţează de fapt părintele să fie mai ferm şi, clar, să-l determine pe acesta să-şi exercite controlul, care îi revine de drept, fără să ezite.

Sunt părinţi care îşi tratează copiii ca pe nişte adulţi în miniatură, ca de la egal la egal. Ei simt nevoia să negocieze, să se justifice în faţa copilului pentru decizia luată. Este ca şi cum şi-ar refuza dreptul la control. Şansele de a se face ascultat de către copil sunt minime.

Nevoile copilului nu sunt aceleaşi cu ale adultului. Ca adulţi, vi se pare corect să aveţi dreptul de a contesta o decizie, dar greşiti dându-i copilului dreptul la a contesta alegerea dumneavoastră. O situaţie obişnuită în care părintele nu deţine controlul este bine cunoscută: copilul nu merge la culcare pentru că vrea să se uite în continuare la desene animate (deşi stă de două ore în faţa televizorului). “Gata! De ajuns cu televizorul! Mergi să dormi! E târziu!” Copilul parcă nici nu aude şi continuă să stea în faţa televizorului. E un moment în care e nevoie ca părintele să se facă ascultat. Ar fi o greşeală ca părintele să nu insiste şi să amâne confruntarea pentru mai târziu. Să presupunem că se întâmplă asta. După alte 20 minute, se aude din nou vocea părintelui, ce se simte dator să-i reamintească “neascultătorului” că e târziu: “Hai odată! A trecut de ora 21! Mergi să dormi! De ajuns pentru astăzi.”, dar nu “îndrăzneşte” să închidă televizorul, pentru că…, nu-i aşa? “Trebuie să fii într-adevăr rău la suflet dacă îţi mâhneşti copilul, refuzându-i plăcerea de a se uita la desene animate”. E o situaţie nesemnificativă, veţi spune. Dar, repetându-se astfel de situaţii, în care părintele e dispus să cedeze, să tergiverseze, să amâne, copilul devine treptat, fără să vă daţi seama, “îndărătnic” şi vă epuizaţi nervos într-o luptă ce pare fără sfârşit. Riscaţi să vă prindeţi de bună voie în capcana indulgenţei. Lăsându-vă pradă tentaţiei de a abandona situaţiile în care e cazul să fiţi ferm, sfârşiti prin a vă insecuriza şi mai mult copilul.[…]

Sursa: Ziarul Lumina

 

De ce este bine sa dormiti ziua

Un pui de somn în timpul zilei, în jurul prânzului, este benefic: îmbunătăţeşte memoria şi combate oboseala care se instalează în a doua parte a zilei. Depinde însă cât durează somnul. Vă prezentăm, în rândurile de mai jos, care sunt efectele în funcţie de durata somnului: 10 minute – oboseala dispare şi creşte potenţialul intelectual pentru următoarele două ore şi jumătate.

Trebuie menţionat că efectele încep să apară după aproximativ 30 de minute de la trezire;  20 minute – se îmbunătăţeşte memoria; 30 minute – se amplifică gradul de atenţie; între 45 şi 90 minute – nu există prea multe beneficii, căci somnul va fi profund de scurtă durată, iar la trezire nivelul de oboseală poate părea mai accentuat.[…]

Sursa: Cuget Liber

 

Pastorul Nelu Dumitrescu, presedinte al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea in perioada 1990 – 1995, a trecut la odihna

Nelu Dumitrescu

Cu deosebit regret și durere în suflet, dar și cu speranța revederii, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România anunță trecerea la odihnă a pastorului Nelu Dumitrescu, președinte al Uniunii de Conferințe în perioada 1990 – 1995.

Ne reamintim cu plăcere de pastorul Nelu Dumitrescu, născut la 10 Ianuarie 1928, la Policiori, Buzău ca de un om dinamic, optimist, inspirând încredere și speranță. Era apropiat de oameni și consecvent în convingerile sale religioase.

Corpul neînsuflețit va fi depus din seara zilei de vineri, 6 mai 2011, până dumincă, 8 mai 2011 ora 12.00, la sediul Uniunii de Conferințe al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, str. Erou Iancu Nicolae nr. 38-38 A, Voluntari, judeţul Ilfov în incinta Centrului Media Adventist.

Serviciul divin de înmormantare va avea loc în Cimitirul Evanghelic Luteran din București, Șoseaua Giurgiului nr. 4, dumincă ora 14.00.

 

 

Studiu asupra Vechiului Testament

INTRODUCERE GENERALA


“Pentru mulţi, înţelepciunea omului este considerată a fi mai înaltă decât înţelepciunea Învăţătorului divin, iar Cartea lui Dumnezeu este socotită ca fiind demodată, perimată şi neinteresantă. Dar ea nu este tot aşa privită de către aceia care sunt însufleţiţi de către Duhul Sfânt. Aceştia văd comoara cea de preţ şi sunt gata să vândă totul, numai să cumpere ţarina care o conţine. Pentru mântuirea lor, în locul cărţilor conţinând închipuirile unor mari şi renumiţi autori, ei aleg Cuvântul Său, al Aceluia care este cel mai mare Autor şi Învăţător pe care l-a cunoscut vreodată lumea, care Şi-a dat viaţa Sa pentru noi, pentru ca, prin El, noi să putem avea viaţa veşnică.”

(E.G.White, Parabolele Domnului Hristos, cap. Comoara ascunsă)

Pentru a putea înţelege conţinutul scrierilor sfinte ale Vechiului Testament, trebuie să cunoaştem mai întâi câteva aspecte generale despre aceste cărţi.

Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt scrieri sfinte – reale – atât ca origine cât şi în conţinut. Ca origine, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). În conţinut, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la acţiunile lui Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul oamenilor cu Dumnezeu – cu scopul suprem de a-i conduce pe oameni spre comunicarea cu Sine.

Astfel Vechiul Testament este temelia de bază a Noului Testament, împreună cu care formează singura, deplina şi suficienta revelaţie scrisă.

 

1)  REVELATIA DIVINA

Primul pas în comunicarea adevărului şi în dezăluirea de Sine a lui Dumnezeu către omul mărginit este şi rămâne revelaţia divină. Fără această descoperire de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască.
Termenul “revelaţie” vine din evreiescul galah sau din grecescul apocalipto, care înseamnă a descoperit, a dat vălul la o parte.
Înainte de a fi scrisă o carte a Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe feluri. Astfel putem vorbi despre revelaţia generală şi revelaţia specială. Aceste două tipuri de revelaţie pot fi considerate două stadii ale revelaţiei, care mai pot fi numite şi revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală (respectiv revelaţia naturală şi revelaţia soteriologică).

Tipuri de revelaţie:

Revelaţia generală – acea descoperire de Sine prin care Dumnezeu Se face cunoscut oamenilor în mod continuu

a) revelaţia prin natură – astfel Dumnezeu Se descoperă prin natură   (prin fenomenele naturale), în creaţie (Romani 1:19; 1:28; 2:15).

b) revelaţia prin istorie – de asemenea Dumnezeu Se descoperă în istorie prin fenomenele care apar în decursul ei (Luca 1:51.52).

c) Revelaţia prin conştiinţa personală – tuturor oamenilor Dumnezeu li Se mai descoperă şi prin conştiinţa pe care a sădit-o în fiecare om   (Romani 1:19; 1:28; 2:15).

Revelaţia specială – revelaţia generală (naturală) nu era suficientă. Aşa că Dumnezeu a recurs şi la revelaţia specială. Revelaţia specială este acea descoperire a lui Dumnezeu pentru poporul Său ca şi pentru anumite persoane. Dumnezeu Se descoperă lui Noe, lui Moise, poporului ales; însă în mod culminant Se descoperă prin Fiul Său (Evrei 1:2).

2) INSPIRATIA

Inspiraţia a fost faptul miraculos prin care revelaţia a fost fixată în scris. Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt canonice, deoarece sunt inspirate şi, împreună cu scrierile Noului Testament  formează revelaţia scrisă.
Cărţile Vechiului Testament compun corpul autoritar al instrucţiunilor harice ale lui Dumnezeu, fiind singurul Cuvânt al lui Dumnezeu accesibil omului. Cuvântul “inspirat” vine de la grecescul teopneustos (insuflat de Dumnezeu), folosit de apostolul Pavel când spune “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…” (2 Tim. 3:16). Înseamnă că scriitorii care au scris manuscrisele originale ale Vechiului Testament au fost inspiraţi de Dumnezeu ca să redea în scris Cuvântul Său viu.
Atât Vechiul cât şi Noul Testament constituie Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu, deoarece este inspirat de Dumnezeu în mod plenar. Dumnezeu a inspirat pe scriitor dându-i cuvintele potrivite, deoarece despre lucrurile duhovniceşti nu se poate vorbi decât printr-o vorbire duhovnicească (1 Corinteni 2: 13-15).
În contextul prezentat se poate spune că este vorba despre o inspiraţie verbală, însă aceasta nu înseamnă că ar fi vorba de o dictare şi că scriitorii ar fi servit doar ca nişte unelte. Dumnezeu nu a dictat profeţilor fiecare cuvânt pe care aceştia l-au scris, nici nu a înlăturat personalitatea scriitorului Bibliei; dimpotrivă, fiecare a fost folosit cu întreaga sa capacitate sfinţită de Dumnezeu. Aşa se face că fiecare carte biblică poartă amprenta scriitorului ei (Moise, Iosua, David, Isaia, Ieremia etc.).
Procesul inspiraţiei a fost un proces intim, profund, iar scrierile obţinute astfel deţin deplina autoritate. Prin inspiraţie s-a obţinut produsul finit – Scriptura – care este un rezultat divino-uman. Aşa cum Mântuitorul, Dumnezeu-om a fost fără greş, tot aşa Biblia este fără greş în scrierea sa originală.
3) SCRIEREA MANUSCRISELOR ORIGINALE

Un pas deosebit de important în istoria obţinerii “Sfintelor Scripturi” ale Vechiului Testament, l-a constituit faptul scrierii propriu-zise a manuscriselor originale. Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise toate de-a lungul unei perioade de circa o mie de ani (c. 1500 – 400 î.Hr.).
Pentru scrierea Cuvântului Sfânt, Dumnezeu a folosit în jur de douăzeci şi cinci – treizeci de scriitori de o varietate uimitoare. Unii au fost prooroci, alţii preoţi, alţii legiuitori, alţii împăraţi, iar alţii oameni simpli şi fără multă cultură. Prin toţi aceşti oameni, Duhul Sfânt, în mod uimitor, a produs “Sfintele Scripturi” ale Vechiului Testament, perfect armonizat, fără niciun greş, în ciuda varietăţii scriitorilor ei şi a lungii perioade în care a fost scris.
În original, textul a fost scris pe suluri confecţionate din papirus, iar mai tarziu pe pergament (piele de animal). Pe aceste suluri textul sacru a fost scris în limba ebraică (cu excepţia câtorva pasaje scurte care au fost scrise în aramaică), cu cerneală, în coloane, cu o scriere consonantică, într-un şir continuu, cu spaţiu foarte mic între cuvinte, propoziţii şi paragrafe. Sulurile ce conţineau textul sacru erau păstrate la Templu (2 Împăraţi 22).
Se pare că prin secolele 2 sau 3 după Domnul Hristos, sulurile au fost înlocuite cu codexurile, care aveau formă de carte şi erau mai uşor de manipulat şi păstrat.
Două aspecte importante:
a) Dumnezeu a vegheat de aproape asupra procesului scrierii şi păstrării Cuvântului Său. La începutul erei creştine limba aramaică a început să ia tot mai mult locul limbii ebraice, iar greaca constituia limba culturii. Noile generaţii deveneau tot mai străine de pronunţarea limbii sacre în care a fost dată revelaţia, întrucât lipseau vocalele (s-a folosit scrierea consonantică). În contextul acesta, prin secolul al V-lea sau al VI-lea după Domnul Hristos, Dumnezeu a ridicat o generaţie de scribi şi învăţaţi evrei numiţi masoreţi. Lucrarea lor a fost aceea de a puncta textul ebraic cu semnecare au servit drept vocale, fapt care a dus la pastrarea pronunţiei corecte a textului.
b) În prezent nu deţinem niciunul dintre manuscrisele originale ale textului sacru. Aşa cum afirmă Irving L. Jensen (directorul Departamentului Bibliei al Colegiului Bryan – Dayton), poate că în primele două sute de ani au dispărut toate, s-au deteriorat. Aceeaşi providenţă divină însă a asigurat copierea manuscriselor pentru a fi păstrată comoara inestimabilă a Cuvântului divin penru posteritate.
4) PASTRAREA SI TRANSMITEREA CUVANTULUI

Cum s-a păstrat Cuvântul inspirat şi prin ce metodă a fost acesta transmis mai departe? Aşa cum s-a mai amintit, acelaşi Dumnezeu – atotputernic şi omniscient – care dorea ca sfântul Său Cuvânt să ajungă nealterat la om, în providenţa Sa, folosind însă mijloace umane, a purtat de grijă ca actul păstrării şi transmiterii revelaţiei să se săvârşească într-un mod atât de măreţ. A intervenit astfel copierea şi recopierea manuscriselor originale până la manuscrisele copii ce le deţine omenirea astăzi şi care deţine acelaşi adevăr care le-a fost descoperit scriitorilor manuscriselor originale.
“Copierea s-a făcut potrivit cu înalta preţuire de care se bucurau scrierile sfinte în poporul Israel. De aceea, în procesul de copiere efectuat de scribi, Dumnezeu Şi-a manifestat providenţa păstrătoare a Cuvântului, pentru a fi transmis mai departe.”
(Vasile Talpoş, Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament).
Ocupaţia de scrib era deosebit de pretenţioasă şi se desfăşura conform unor reguli sacre care asigurau transmiterea autentică a textului. Copierea textului sacru s-a făcut cu o deosebită reverenţă, iar mai târziu, când limba ebraică nu a mai fost folosită în mod curent, scribii au produs copia standard sau Textul masoretic. Chiar şi natura textului masoretic şi felul în care au produs copia care le poartă numele, prevăzută cu note de margine şi note de subsol, dovedesc grija indiscutabilă cu care se proceda la copierea textului sacru, care practic era de neatins.
Masoreţii:
Începând de la 500 d.Hr. Cercetătorii iudei care au perpetuat tradiţia cu privire la textul Vechiului Testament au fost numiţi Masoreţi, de la Masora, termenul tehnic ebraic pentru “tradiţia timpurie cu privire la forma corectă a textului Scripturii”. Bărbaţii aceştia s-au străduit să asigure transmiterea exactă a textului pentru generaţiile viitoare şi au depus rezultatele muncii lor în monografii şi adnotări biblice.
Din moment ce limba ebraică era o limbă moartă de secole şi era complet înlocuită de aramaică drept limbă vorbită, exista primejdia ca pronunţarea ei să fie complet pierdută în decursul timpului. Din cauza aceasta, masoreţii au inventat un sistem de semne vocalice, care au fost adăugate la consoanele ebraice. Citirea Bibliei ebraice a fost astfel simplificată şi reţinerea pronunţării existente pe atunci a fost garantată. Totuşi, nu trebuie să se treacă cu vederea că pronunţia cunoscută a textului Bibliei ebraice curente este aceea a Masoreţilor din secolul al VII-lea al erei creştine care, după cum ştim acum, variază oarecum de aceea a perioadei Vechiului Testament.
Totuşi, extrema grijă cu care au fost scrise manuscrisele de către scribii iudei este o garanţie pentru acurateţea copiilor existente ale Bibliei. Descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, care de curând ne-a oferit texte ce sunt cu o mie de ani mai vechi decât cele mai vechi copii ale Bibliei ebraice, a demonstrat veridicitatea afirmaţiei că textul Vechiului Testament ne-a fost transmis în aceeaşi formă pe care a cunoscut-o Domnul Hristos.
5) CANONIZAREA VECHIULUI TESTAMENT

Prin scrieri canonice înţelegem acele texte despre care spunem că au fost obţinute prin inspiraţie divină. Canon provine din evreiescul qaneh (trestie de măsurat – unitatea de măsură oficială folosită în arhitectură).
În domeniul moral, canon înseamnă ceva ce este: drept, regulă standard, model. Acest cuvânt a fost aplicat mai târziu de către părinţii bisericeşti greci şi latini cu privire la Legea divină cuprinsă în Sfintele Scripturi, apoi la totalitatea învăţăturilor biblice.
Un pas deosebit de important în istoria obţinerii Vechiului Testament (aşa cum îl avem noi astăzi), a fost actul canonizării. Colecţia celor 39 de cărţi biblice – scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000 de ani de către circa treizeci de scriitori diferiţi în împrejurări şi locuri cu totul deosebite – constituie colecţia Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament. Canonicitatea acestor cărţi înseamnă calitatea lor de a fi cărţi produse prin inspiraţie divină. Cărţile necanonice, adică cele neinspirate sunt aşa-numitele apocrife, care au fost adăugate în mod artificial la Sfânta Scriptură de către unele biserici.
Cei mai mulţi cercetători afirmă că încheierea canonului evreiesc a avut loc după întoarcerea lui Israel din robia babiloniană, în timpul restaurării şi reorganizării lui politice şi religioase, prin Ezra – omul competent ale acelor timpuri.
Privitor la procesul canonizării scrierilor Vechiului Testament, dr. Jensen afirma: “Aşadar, de-a lungul secolelor, pe măsură ce cărţile Vechiului Testament au fost scrise, canonul Vechiului Testament s-a dezvoltat continuu, până ce acesta a atins forma sa completă… Dumnezeu a fost acela care, în preştiinţa Sa, a determinat care cărţi vor fi cuprinse în cadrul complet al Vechiului Testament.” (Irving L. Jensen, Jensen‘s Survey of the Old Testament)
În general s-au evidenţiat trei canoane ale Vechului Testament:
a) Canonul evreiesc (24 de cărţi)
b) Canonul protestant (39 de cărţi)
c) Canonul catolic (46 de cărţi)

Conţinutul canonului evreiesc şi al celui protestant sunt identice; diferenţa constă în modul în care sunt grupate şi asociate cărţile. De exemplu, în canonul evreiesc, cărţile Samuel, Împăraţi  şi Cronici sunt asociate, formând doar o carte. Ezra este combinată cu Neemia, iar cei doisprezece profeţi formează o singură carte, numită “Cartea celor doisprezece profeţi”.

6) TRADUCEREA VECHIULUI TESTAMENT

Un alt pas – şi am putea spune că ultimul – prin care Scrierile sfinte ale Vechiului Testament au ajuns în mâinile şi la dispoziţia oamenilor, a fost traducerea acestora. Şi aici se poate întrezări mâna cea bună a Dumnezeului nostru la lucru într-un mod providenţial.
Prima traducere a Vechiului Testament a fost în limba greacă, numită Septuaginta (LXX). Această traducere a fost făcută în Alexandria pentru evreii din Egipt care vorbeau greceşte, pe vremea lui Ptolemeu Filadelfu (285 – 256 î.Hr.).
a) Cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea Domnului Isus, Vechiul Testament în limba greacă (LXX) a devenit Cuvântul lui Dumnezeu (Scripturile) pentru o vastă mulţime de popoare, în condiţiile expansiunii limbii greceşti.
b) Se pare că această versiune, Septuaginta, a fost folosită de către Însuşi Domnul Hristos şi ucenicii Săi.
c) Septuaginta a constituit cel mai util mijloc de pregătire a căii pentru scrierea Noului Testament (în aceeaşi limbă – greaca).
În anii 383 – 405 (suntem deja în perioada după Domnul Hristos), Ieronim realizează o foarte bună traducere a Scripturii în limba latină numită Vulgata, care a devenit Biblia creştinismului pe o perioadă de aproximativ 1000 de ani şi care a fost preţuită foarte mult în toată lumea catolică până în timpurile noastre.
Perioada renascentistă a manifestat un interes accentuat faţă de cultura antică, ceea ce a condus, implicit, la o intensificare a cercetării limbilor biblice. Prereformaţiunea şi reformaţiunea a dus la răspândirea tot mai intensă a Bibliei şi a punerii ei în mâinile poporului.
Apare Traducerea lui John Wyclliffe în limba engleză – la sfârşitul sec. al XIX-lea.
William Tyndale (părintele Bibliei engleze), a oferit traducerea sa în jurul anului 1525, când s-a procedat şi la tipărirea Bibliei în limba engleză.
Alte traduceri în lb. engleză:
a) Marea Biblie (1541) – pentru uzul bisericesc;
b) Biblia de la Geneva (1560) – pentru uzul familial şi personal;
c) The Bishops Bible sau Biblia episcopală (1568);
d) Vestita Biblie (versiunea autorizată) sau King James (1611) – cea mai răspândită versiune în limba engleză.
În aceeaşi perioadă au existat traduceri ale Bibliei şi în limbile: germană, franceză şi italiană. De o importanţă deosebită a fost traducerea germană a lui Martin Luther (1522), numită verniculară, adică în limba populară.
Anul 1800 – începe era modernă a misiunii traducerii Bibliei, perioadă în care Biblia sau părţi din Biblie au fost traduse în multe dintre limbile popoarelor şi ale naţiunilor nou organizate.
În limba română, părţi din Biblie au fost traduse în jurul anului 1550, începând cu Evanghelierul lui Coresi (diacon din Târgovişte). Şerban, fiul lui Coresi a tradus Genesa şi Exodul din limba greacă, în anul 1582.
Traducerea integrală a Bibliei în limba română a fost “Biblia de la Bucureşti” tradusă de Nicolae Milescu şi de alţi colaboratori şi tipărită la Bucureşti în anul 1688.
Între anii 1919 – 1925, prinţesa Calimachil-a angajat pe Dumitru Cornilescu – tânăr absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti – să facă o nouă traducere a Bibliei în limba română. Având un limbaj cultivat, această traducere rezistă chiar până în zilele noastre, fiind accesibilă tuturor vorbitorilor de limbă română. Versiunea Cornilescu a devenit versiunea Bibliei folosită de toate bisericile evanghelice din România.
7) CONCLUZII

Biblia Vechiului Testament nu este o simplă istorie evreiascăsau literatură naţională, ci este istoria scrisă prin care revelaţia lui Dumnezeu este prezentată oamenilor. Este istoria sacră a intervenţiei supranaturale a lui Dumnezeu în istoria umană, îmbinând într-o armonie perfectă şi delicată supranaturalul cu naturalul.
Datoria omului este să cerceteze tot mai profund Sfintele Scripturi şi să le acorde autoritatea divină cu care au fost înzestrate de Dumnezeu.
Interpretate prin iluminarea produsă de Duhul Sfânt, textele biblice ale Vechiului Testament comunică adevărul fără greş din partea lui Dumnezeu.

 

 

Cuvinte speciale pentru oameni speciali…

“Cuvintele si faptele scot la iveala, in mod limpede, ce este in inima. Daca mandria, vanitatea si iubirea de sine si de  imbracaminte umplu inima, cuvintele rostite vor fi despre moda, imbracaminte si infatisare, nu despre Domnul Hristos si Imparatia Cerurilor. Daca in inima domnesc sentimente de invidie, acestea vor fi prezente in vorbe si in fapte (…). Aceste ganduri ies la iveala din prisosul inimii, atata timp cat lucrurile vremelnice constituie marea tinta a vietii, cea mai mare realizare. Acesti oameni uita cuvintele lui Hristos: Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6:33)”.

Ellen G. White, Marturii, vol. 1, pag. 500.